Acasă. Singură. Întuneric. M-am baricadat pe balcon cu laptopul, o cană mare de ceai cu aromă de fructe de pădure și pachetul de țigări. Citeam bloguri la întâmplare când am dat peste o postare care nu a fost nici scrisă de mine, nici despre mine. Nu m-am regăsit alături de ”acela care se îmbracă în albastru”pentru că nuanța purtată de ”el”-ul meu e cu doua tonuri mai tristă... (recomand : http://journalulevei.wordpress.com/ )
,,Nu ştiu cum să vă spun…mie îmi place singurătatea. Stau uneori zile întregi singură în casă, mă reinventez, îmi analizez sufletul din toate unghiurile, dorm ziua şi stau trează noaptea [...] şi îmi fumez gândurile în timp ce privesc inelele de fum cum se duc în întuneric şi dispar în magia nopţii. Cel mai bine cu ea mă înţeleg, cu noaptea. Apar mereu goală în faţa ei, n-am simţit vreodată nici cea mai mică urmă de jenă, ne ştim de multă vreme şi am ajuns în timp să îi înţeleg tăcerea, iar ea mie egoismul. Uneori stau şi scriu, alteori mă las purtată de cele mai fascinante povesti din cărţile care îşi aşteaptă cuminţi rândul să fie citite, dar cel mai adesea propriile mele gânduri sunt cele care îmi inundă mintea şi sufletul deopotrivă. Oamenii mă obosesc, mă consumă, mă seacă de energie, mă gândesc tot mai des că nu voi putea găsi vreodată companie mai plăcută decât a mea însemi, si in afară de cel care se îmbraca în albastru niciun bărbat nu a mai înţeles până acum nevoia mea de singurătate.
Cel mai tragic este că nici femeile nu înţeleg asta, multe fac dintr-un bărbat sensul vieţii lor şi uită că înainte de a te dărui cuiva, trebuie să-ţi aparţii ţie înseţi[...]. Mi se pare ireal să văd femei care se înjosesc încercând să ţină un bărbat alături răbdându-i orice, acceptându-i toate toanele şi mizeriile, justificând asta mai apoi prin ideea răsuflată că au găsit dragostea vieţii[...]. Eu nu sunt aşa, n-am putut niciodată să fiu, mă face să râd numai gândul că m-aş arunca la picioarele unui bărbat implorându-l să nu plece de lângă mine. Am un orgoliu respectabil şi un egoism pe care mulţi nu reuşesc să-l înţeleagă; ştiu să iubesc, dar mă iubesc mai întâi pe mine însemi, sunt ca un puzzle şi indiferent în cât de multe piese mi-ar fi dezmembrat sufletul, pot oricând să fiu ansamblata la loc de către omul potrivit. Iar de cele mai multe ori eu sunt acela… pot să fiu astăzi cu sufletul în genunchi, frantă în mii de piese, dar mâine o să mă reclădesc singura cărămidă cu cărămidă în cel mai semeţ castel care mi-a fost dat să văd ochilor. Mi-am jurat că n-o să mă arăt slabă în faţa vreunui bărbat, dar numai când a fost vorba de el n-am reuşit să fac asta şi i-am oferit astfel plăcerea de a mă vedea distrusă[...].
Adevărul este ca pe mine cel puţin nu m-a mai înţeles nimeni ca el, cel care se îmbrăca în albastru… a fost singurul care s-a împăcat cu stările mele fluctuante, care a vazut că dincolo de nestatornicia şi ezitările mele se afla un suflet blând, o inimă dornică de iubire. Numai el m-a înţeles şi probabil de aceea încă îl mai aştept, pentru că mi-am pierdut speranţa că voi mai întâlni pe cineva care să înţeleagă singurătatea mea, dar asta e deja altă poveste…"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu