Același nimic

Nu știa că poate simți atât de puternic nimicul. O sufoca, o făcea bucăți. Noaptea nu putea dormi, iar dimineața nu putea deschide ochii pentru că un somn greu o cuprindea cu puțin înaintea zorilor. Se ridica din pat cu privirea încețoșată și gura uscată, simțind boala inexistentă în fiecare părticică a trupului său. Mecanic, lua din bucătărie cafeaua pregătită de mama sa înainte să plece grăbita la servici. Ieșea afară, într-o mică grădină interioară, unde bunica plantase o sumedenie de flori și un mic piersic răsărise dintr-un sâmbure aruncat la nimereală. Îi plăcea să simtă soarele dimineții pe piele și ,pentru câteva secunde, privirea i se pierdea undeva pe peretele casei vecine, o clădire înaltă vopsită în culori de prost gust. Se așeza pe un scaun pus lângă masa încarcată de flori și își aprindea țigara. Nu știa ce simțea atunci când gustul puternic de tutun se răspândea înăuntrul ei...nu simțea nimic. Totuși, nimicul ăsta, nociv si urât mirositor, îi părea mai agreabil decât nimicul pe care îl simțea în sufletul ei, nimicul nenorocit care îi umplea viața și nu o mai lăsa în pace. Nu putea spune ce însemna acel gol dinăuntrul ei. Știa doar că e acolo și nu îi dă pace. Știa doar că se săturase să pară bine atunci când nu era și mai știa că dorul de mare și lipsa sentimentului pe care valurile i-l dădeau atunci când îi udau picioarele murdare de nisip, îi lipseau îngrozitor.Voia să simtă soarele curgându-i prin vene și mirosul apei sărate umplându-i plămânii.Voia să se piardă undeva, pe o plajă...dar pâna atunci trebuia să arunce undeva chiștocul.