- Îți spun, nu mai e vorba de orgoliu acum. E frică. Frică de eșec. Nu știu dacă înțelegem același lucru prin ”eșec”, poate mi-am creat un sens doar al meu. Eșec în sensul că pot păși greșit, nu mă sperie posibilitatea unei căzături. M-aș alege cu o rană care s-ar cicatriza în timp. Atât. Dacă nu fac ceea ce trebuie, regretele m-ar chinui mai îndelungat decât orice vindecare și nu mai vreau. Am adunat așa multe că mi-aș putea croșeta un pulover cu două numere mai mare. Evident, pot face multe, mi-am demonstrat asta chiar fără să vreau și nu o singură dată. Dacă vreau ceva îl pot avea, îi pot pipăi ”marginile” și îl pot arunca la prima nemulțumire. Pot, dar sunt leneșă și nu mă pun pe ”treabă”. Doar că acum mi-e frică. Mi-e frică să pierd absolut tot dintr-un simplu capriciu sau reacție de moment. Asta e frica mea de eșec și mă macină într-atat că îmi simt pieptul aproape explodând din cauza golului ridicol dinăuntru. Îmi simt ființa făcându-se mica și ascunzandu-se în vârful degetelor mele. Mi-e frica de asta, nu de un amărât de ”Bună, ce faci? Cum mai ești?”...pentru că, sincer vorind?! Nu e o persoană a cărei plecare m-ar lăsa rece, ca de obicei. Am nevoie să știu că e acolo când nu mai știu cine sunt, m-am obișnuit să îmi găsesc refugiul în vocea aia și să îmi descarc sufletul de toate nimicurile care mă pun mereu pe gânduri. Mă simt de parcă și el s-ar fi obișnuit să îi acord atenție doar când am nevoie. Probabil mă crede o egoista și i-aș da dreptate. Dar știi ce?! Vreau să schimb asta pentru că pot număra pe degete momentele în care am fost eu acolo pentru el, iar când trebuie să număr la mine...aș avea nevoie de mai multe perechi de mâini. Măcar dacă aș reuși să îi mărturisesc cât de mult îmi lipsește, poate și-ar da seama că intenția mea nu e să îl folosesc...Am încercat, dar cuvintele mi s-au pierdut undeva printre celelalte milioane de gânduri , iar în locul lor am debitat banalități...
- Poate așa e când ții la cineva...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu