În noapte

          Acasă. Singură. Întuneric. M-am baricadat pe balcon cu laptopul, o cană mare de ceai cu aromă de fructe de pădure și pachetul de țigări. Citeam bloguri la întâmplare când am dat peste o postare care nu a fost nici scrisă de mine, nici despre mine. Nu m-am regăsit alături de ”acela care se îmbracă în albastru”pentru că nuanța purtată de ”el”-ul meu e cu doua tonuri mai tristă... (recomand : http://journalulevei.wordpress.com/ )

          ,,Nu ştiu cum să vă spun…mie îmi place singurătatea. Stau uneori zile întregi singură în casă, mă reinventez, îmi analizez sufletul din toate unghiurile, dorm ziua şi stau trează noaptea [...] şi îmi fumez gândurile în timp ce privesc inelele de fum cum se duc în întuneric şi dispar în magia nopţii. Cel mai bine cu ea mă înţeleg, cu noaptea. Apar mereu goală în faţa ei, n-am simţit vreodată nici cea mai mică urmă de jenă, ne ştim de multă vreme şi am ajuns în timp să îi înţeleg tăcerea, iar ea mie egoismul. Uneori stau şi scriu, alteori mă las purtată de cele mai fascinante povesti din cărţile care îşi aşteaptă cuminţi rândul să fie citite, dar cel mai adesea propriile mele gânduri sunt cele care îmi inundă mintea şi sufletul deopotrivă. Oamenii mă obosesc, mă consumă, mă seacă de energie, mă gândesc tot mai des că nu voi putea găsi vreodată companie mai plăcută decât a mea însemi, si in afară de cel care se îmbraca în albastru niciun bărbat nu a mai înţeles până acum nevoia mea de singurătate.
           Cel mai tragic este că nici femeile nu înţeleg asta, multe fac dintr-un bărbat sensul vieţii lor şi uită că înainte de a te dărui cuiva, trebuie să-ţi aparţii ţie înseţi[...]. Mi se pare ireal să văd femei care se înjosesc încercând să ţină un bărbat alături răbdându-i orice, acceptându-i toate toanele şi mizeriile, justificând asta mai apoi prin ideea răsuflată că au găsit dragostea vieţii[...]. Eu nu sunt aşa, n-am putut niciodată să fiu, mă face să râd numai gândul că m-aş arunca la picioarele unui bărbat implorându-l să nu plece de lângă mine. Am un orgoliu respectabil şi un egoism pe care mulţi nu reuşesc să-l înţeleagă; ştiu să iubesc, dar mă iubesc mai întâi pe mine însemi, sunt ca un puzzle şi indiferent în cât de multe piese mi-ar fi dezmembrat sufletul, pot oricând să fiu ansamblata la loc de către omul potrivit. Iar de cele mai multe ori eu sunt acela… pot să fiu astăzi cu sufletul în genunchi, frantă în mii de piese, dar mâine o să mă reclădesc singura cărămidă cu cărămidă în cel mai semeţ castel care mi-a fost dat să văd ochilor. Mi-am jurat că n-o să mă arăt slabă în faţa vreunui bărbat, dar numai când a fost vorba de el n-am reuşit să fac asta şi i-am oferit astfel plăcerea de a mă vedea distrusă[...].
           Adevărul este ca pe mine cel puţin nu m-a mai înţeles nimeni ca el, cel care se îmbrăca în albastru… a fost singurul care s-a împăcat cu stările mele fluctuante, care a vazut că dincolo de nestatornicia şi ezitările mele se afla un suflet blând, o inimă dornică de iubire. Numai el m-a înţeles şi probabil de aceea încă îl mai aştept, pentru că mi-am pierdut speranţa că voi mai întâlni pe cineva care să înţeleagă singurătatea mea, dar asta e deja altă poveste…"

Dialogul de la 4 dimineața

- Îți spun, nu mai e vorba de orgoliu acum. E frică. Frică de eșec. Nu știu dacă înțelegem același lucru prin ”eșec”, poate mi-am creat un sens doar al meu. Eșec în sensul că pot păși greșit, nu mă sperie posibilitatea unei căzături. M-aș alege cu o rană care s-ar cicatriza în timp. Atât. Dacă nu fac ceea ce trebuie, regretele m-ar chinui mai îndelungat decât orice vindecare și nu mai vreau. Am adunat așa multe că mi-aș putea croșeta un pulover cu două numere mai mare. Evident, pot face multe, mi-am demonstrat asta chiar fără să vreau și nu o singură dată. Dacă vreau ceva îl pot avea, îi pot pipăi ”marginile” și îl pot arunca la prima nemulțumire. Pot, dar sunt leneșă și nu mă pun pe ”treabă”. Doar că acum mi-e frică. Mi-e frică să pierd absolut tot dintr-un simplu capriciu sau reacție de moment. Asta e frica mea de eșec și mă macină într-atat că îmi simt pieptul aproape explodând din cauza golului ridicol dinăuntru. Îmi simt ființa făcându-se mica și ascunzandu-se în vârful degetelor mele. Mi-e frica de asta, nu de un amărât de ”Bună, ce faci? Cum mai ești?”...pentru că, sincer vorind?! Nu e o persoană a cărei plecare m-ar lăsa rece, ca de obicei. Am nevoie să știu că e acolo când nu mai știu cine sunt, m-am obișnuit să îmi găsesc refugiul în vocea aia și să îmi descarc sufletul de toate nimicurile care mă pun mereu pe gânduri. Mă simt de parcă și el s-ar fi obișnuit să îi acord atenție doar când am nevoie. Probabil mă crede o egoista și i-aș da dreptate. Dar știi ce?! Vreau să schimb asta pentru că pot număra pe degete momentele în care am fost eu acolo pentru el, iar când trebuie să număr la mine...aș avea nevoie de mai multe perechi de mâini. Măcar dacă aș reuși să îi mărturisesc cât de mult îmi lipsește, poate și-ar da seama că intenția mea nu e să îl folosesc...Am încercat, dar cuvintele mi s-au pierdut undeva printre celelalte milioane de gânduri , iar în locul lor am debitat banalități...
 - Poate așa e când ții la cineva...

Exposure

   I wish that you were with me, beside me. I want to hug you, kiss you, feel your hand on mine, feel your breath and your lips on my neck. I want to sleep with you. I could stay awake just to hear you breathing because ,you know, every breath that is in your lungs is a tiny little gift to me. I want to be your one and only, the person you'll always have in your mind, the one you'll always love no matter what. I want to scream at the top of my lungs that I miss you so damn much. I want to go and find you, grab you, cry in your arms. I want to be your personal Paradise and Hell, the blood in your veins. I want your skin, your flesh, your blood and bones, your thoughts. I wish I could erase everything that keeps me away from you. I lust you.

Același nimic

Nu știa că poate simți atât de puternic nimicul. O sufoca, o făcea bucăți. Noaptea nu putea dormi, iar dimineața nu putea deschide ochii pentru că un somn greu o cuprindea cu puțin înaintea zorilor. Se ridica din pat cu privirea încețoșată și gura uscată, simțind boala inexistentă în fiecare părticică a trupului său. Mecanic, lua din bucătărie cafeaua pregătită de mama sa înainte să plece grăbita la servici. Ieșea afară, într-o mică grădină interioară, unde bunica plantase o sumedenie de flori și un mic piersic răsărise dintr-un sâmbure aruncat la nimereală. Îi plăcea să simtă soarele dimineții pe piele și ,pentru câteva secunde, privirea i se pierdea undeva pe peretele casei vecine, o clădire înaltă vopsită în culori de prost gust. Se așeza pe un scaun pus lângă masa încarcată de flori și își aprindea țigara. Nu știa ce simțea atunci când gustul puternic de tutun se răspândea înăuntrul ei...nu simțea nimic. Totuși, nimicul ăsta, nociv si urât mirositor, îi părea mai agreabil decât nimicul pe care îl simțea în sufletul ei, nimicul nenorocit care îi umplea viața și nu o mai lăsa în pace. Nu putea spune ce însemna acel gol dinăuntrul ei. Știa doar că e acolo și nu îi dă pace. Știa doar că se săturase să pară bine atunci când nu era și mai știa că dorul de mare și lipsa sentimentului pe care valurile i-l dădeau atunci când îi udau picioarele murdare de nisip, îi lipseau îngrozitor.Voia să simtă soarele curgându-i prin vene și mirosul apei sărate umplându-i plămânii.Voia să se piardă undeva, pe o plajă...dar pâna atunci trebuia să arunce undeva chiștocul.

Umbrella-ella-ella

Ploua torential si parea ca miile de picaturi de apa erau o perdea miscatoare.Umbrela albastra se plimba nelinistita de colo-colo...de fapt cea de subt umbrela.El intarziase...din nou.
Se plictisise iar apa ii udase tenesii noi de culoarea safirului.Suvite ude de par blond ii atarnau lenese pe fata palida.Desi geaca roz-piersica "limited edition" era destul de groasa, racoarea specifica toamnei o facea sa tremure.
Nu era prima oara cand intarzia.Desi chiar ii placea de el mai mereu se intreba daca nu cumva ii ascunde anumite lucruri.
In timp ce gandurile sale erau undeva departe,privirea ii cazu pe cateva frunze ingalbenite.Niciodata nu daduse atentie lucrurilor de genul, dar frunzele acelea aveau ceva ce o fascina.Fara sa vrea isi imagina o rochie,apoi o pereche de pantaloni si cateva bluze.Culoarea aceea i se parea ireala.Nu mai avea idei de aproape o saptamana si pur si simplu acum se simtea...prea plina.In sfarsit isi va termina schitele.
Zambi.Isi ridica privirea si privi lacul din fata ei.Picaturile de ploaie cadeau grabite facand un sunet placut.Inchise ochii si inspira aerul umed.
 -Hei...
Se intoarse speriata,nerecunoscand vocea.In fata ei statea un baiat cu parul de culoarea mierii si ochii negrii.
Baiatul zambi intr-un fel ce o facu sa simta fiori ce nu aveau nimic de a face cu ploaia si zise pe un ton sarcastic:
-Vremea perfecta pentru plimbari.
 Deschise gura,vrand sa ii spuna ca asteapta pe cineva,dar orgoliul o facu sa o inchida la loc.In schimb,intinse mana si il privi plina de incredere in ochi:
-Elena.
-Eric.
Numai avea de ce sa-l astepe.Intarziase prea mult,de prea multe ori.

ODN - obiect "degetar" neidentificat

- poveste realizata dupa un caz real -

Ce stim despre degete pana la urma?!Niste "chestii" lungi atasate palmei umane, un amestec omogen de milioane de celule si nu mai stiu eu ce;dar asta nu este decat o acoperire,o poveste de adormit copiii.

Am cunoscut odata un degetel fara nume.Un degetel ciudat ce nu vorbea niciodata despre el,o mica portiune nedescoperita a unui suflet pierdut.Era un degetel "aratator" unul "cu nasul pe sus"ce nu acorda importanta nimicurilor ce il inconjurau, socotind ca este prea bun pentru a-si sacrifica timpul pretios.Timp petrecut undeva la mana unei fete, total paralela cu sportul.Mereu era lovit si iar lovit de totii peretii si toate obiectele, dar -nu!- nimeni nu o facea intentionat.
Dupa o ora de sport "palpitanta" petrecuta mai mult de jumate pe banca,domnul degetel ajunge in vestiar.O fata isi apropie fata de mica aratare mofturoasa.

Tacere.

Un sunet a rabufnit din plamanii fetitei,ce acum se afla in mijlocul unei crize teribile de ras,ce ii cutremura corpul.Fata, reusi dupa cateva incercari esuate, sa spuna doar atat:
"-ODN!"
"Degetica" fetita stapana degetelului ramase oarecum incurcata.Arunca o privire asupra micii aratari si , spre nefericirea acestuia, acum se auzeau doua rasete.
Umilit si cu orgoliul calcat in picioare, degetelul "ODN" se strecura usor-usor in buzunarul trenciului gri-albastru si ramase singur in intuneric.Undeva departe se mai auzeau rasete nebunesti ce il faceau pe ODN sa se simta singur si mic intr-o lume vasta.Se simtea nedemn de complexitatea unui sentiment asa de dureros precum rusinea.
Totusi curiozitatea il scotea din minti :ce insemna "odene"?!Se strecura usor pe marginea buzunarului si auzi exact ce dorea:
"-Dar nu era OZN?"
"-Nu!Este un ODN-obiect degetar neidentificat."
Rasete se auzeu pe coridorul aproape pustiu...

P.S.:cu multumiri speciale Daniellei

Does love exist?

Cu siguranta iubirea nu inseamna razboi, suferinta sau lacrimi.
Cu siguranta nu inseamna egoism sau razbunare..

Iubirea e ceva ce nu se invata ci se dobandeste prin incredere.
E un derivat al pacii, insa ceva mai mult.
Este un cadou facut din inima, un cadou ce nu asteapta o rasplata.

Totusi, in prezent, iubirea mai exista in alta parte decat in fictiune ?
In vise?

Natura umana distruge orice frumusete.

Sufletul a inceput sa devina gol, sa imbatraneasca, a inceput sa piarda iubirea...